criticdefilm

 

 

 

    Al doilea film al lui David Aronofsky, dupa mult elogiatul sau debut  Pi, este absolut remarcabil.

    Requiem urmareste patru personaje – Harry Goldfarb(Jared Leto), mama sa(Ellen Burstyn), prietena sa(Jennifer Connelly) si prietenul sau cel mai bun(Marlon Wayans) – prin lumea de cosmar a narcomanilor. Fiecare are propriul sau drog favorit, propriul sau mod de a-si gestiona dependenta de el, si fiecare sfarseste intr-o alta situatie, dar toti au acelasi motiv pentru a deveni narcomani – esecul “visului american”.

    Pentru regizor, “visul” e mort si filmul sau este un ultim suspin pentru victimele sale.

   Vizual, filmul este indatorat lui Trainspotting si filmelor lui Spike Lee. Dar spre deosebire de primul, care continea numai scene cu halucinatiile eroului, Aronofsky refuza sa adopte vreo pozitie obiectiva in prezentarea personajelor sale. Intregul film este turnat din perspectiva subiectiva a narcomanilor. De la Lee, Aronofsky adopta o sensibilitate vizuala supracinetica pe care o foloseste pentru a descrie o anumita stare de spirit, desi Requiem o intrebuinteaza ca element tematic, si nu doar de stil.

    Coloana sonora ocupa un rol important in punctarea momentelor de maxima intensitate ale filmului, acestea juxtapunandu-se cu momente de reverie idilica caracteristice drogurilor. 

   Interpretarile sunt toate extraordinare, Leto, Connelly si Wayans facand roluri surprinzator de bune. Dar Burstyn, in rolul mamei lui Harry, dependenta de pilulele ei de slabit, este absolut fantastica, si daca prin absurd ar fi nevoie sa fie gasit un singur motiv pentru ca filmul sa fie revazut, acesta ar fi interpretare ei. 

    Acest film nu este despre abuzul de droguri, ci despre dependenta in
general: dependenta de televizor, de vise irealizabile, de sex sau
chiar de succes. 

    Dar adevaratul motiv pentru care Requiem for a dream merita revazut, dincolo de ideile sale inteligente, imaginile subiectivitatii toxicomanilor, stilul plin de sens si interpretarile excelente, este modul in care filmul imbina echilibrat oroarea dependentei si umorul negru. 

­

 

 

 

    Paradis al visatorilor si al sedentarilor, acest al II-lea film, inteligent si extrem de amuzant, al lui Tarantino, dupa Reservoir Dogs si inainte de Jackie Brown, e  o colectie cronologic dezordonata de cateva povesti ale unor crime legate intre ele.

   In afara de structura ingenioasa, cealalta sursa majora de incantare sunt aluziile si ecourile altor filme si seriale TV.

   In ciuda faptului ca sugereaza un subiect de genul reabilitare si ‘a doua sansa’, Pulp Fiction e de fapt exact inversul lui Forest Gump : isi propune sa faca un adevarat erou din spectatorul care incearca sa fuga de realitate, bun cunoscator al labirintului filmelor.Daca e sa vorbim in termenii care-i sunt proprii, naratiunea pseudo-dura a lui Tarantino (care starneste cel mai mult prin bataile cu iz de farsa, consum de droguri, monologuri macho rostite impasibil, evocari ale sexului anal si injuraturi rasiste) seamana cu visul erotic al unui adolescent de 14 ani care isi ascunde homosexualitatea (care se afla in fiecare dintre noi mai mult sau mai putin vadit), iar siguranta cu care regizorul sustine acest ton arogant si plin de nerv pe tot parcursul filmului face ca acesta sa abunde de rasturnari de situatie scanteietoare.

   John Travolta, Samuel L. Jackson, Bruce Willis si Harvey Keitel fac aici dovada fortei lor electrizante, in timp ce restul distributiei umple cu prezenta sa restul ecranului. Tarantino controleaza filmul cu indemanare, cu intentia vizibila de a alunga in totalitate oamenii reali si viata adevarata din acest film si a-i inlocui cu varii aluzii si omagii la alte filme, stridente si obraznice, construind astfel un veritabil labirint pentru spectatorul cunoscator. Tarantino sare de la Douglas Sirk la Howard Hawks, de la Saturday Night Fever la kung fu si Godart, dar sa nu va asteptati ca acest film sa reflecte experientele de viata autentica descrise de filmele originale: totul e superficial, sarcastic si extravagant .

 

    Premiera pe criticdefilm, de fapt 2 premiere, 1. Primul film romanesc recenzat si 2. Prima recenzie 2 in 1.

    Primul film din pachet este filmul lui Tudor Giurgiu, “legaturi bolnavicioase“.

Sa lamuresc ceva, nu e un film prost…insa nici o capodopera nu e…ar putea fi catalogat drept interesant.

    Scenariul filmului are la baza romanul omonim al scriitoarei Cecilia Stefanescu , care este si co-scenarista, alaturi de Razvan Radulescu . Legaturi bolnavicioase trateaza un subiect incitant, o poveste de dragoste neobisnuita situata in lumea unor tineri ‘debusolati’, care traiesc sentimente contradictorii. Ei incep sa exploreze misterele dragostei si invata sa suporte ranile provocate de iubire. 
    Triunghiul amoros este format din Maria Popistasu (cunoscuta din filme precum mult premiatul “Sex Traffic” – 8 premii BAFTA castigate din 9 nominalizari), Ioana Barbu (proaspat absolventa a UNATC-ului, aflata la primul sau rol de lung metraj) si Tudor Chirila (liderul formatiei “Vama Veche”). Pe langa cei trei protagonisti, din distributia filmului mai fac parte si alti actori de renume precum Catalina Murgea, Mircea Diaconu, Virginia Mirea si Tora Vasilescu, cat si nume celebre din showbiz-ul romanesc: Mihaela Radulescu si Dragos Gardescu, alias Puya.

    Trecand peste partea tehnica, filmul are niste plusuri reale in interpretarea celor 3 protagonisti, cu mentiunea ca Tudor Chirila este in anumite momente fortat in rolul lui Sandu.

    Un alt lucru bin este faptul ca, desi putea fi foarte bine un film vulgar si pseudo-pornografic, exista foarte putine scene de sex in film, punandu-se accentul pe sentimentele de iubire reala dintre cei 3,  si mai putin pe partea fizica a relatiei.Exista cateva referinte subliminale, dar niciodata nu aflam clar cat de departe au fost duse pe plan fizic aceste relatii.

    Umorul este si el prezent in film, fiind in mare parte un umor de situatie, care ii implica in special pe parintii celor doua fete si pe proprietara batrana si agasanta a apartamentului unde sta Alex.

    Minusuri sunt si ele, normal. In primul si-n primul rand, vocea din off a Cristinei este pur si simplu stresanta, vorbind parca din carti si aducand filmul la nivelul unei telenovele ieftine. Apoi, scena de final mi s-a parut a fi pur si simplu neinspirata. De cate ori ati auzit replica “Am fost o proasta” si vi s-a parut adecvata? Mie niciodata. Plus ca filmul devine pe alocuri monoton si tras de par. Si cu cateva clisee relativ enervante. Plus ca titlul este un pic prea fortat.Parerea mea.

    In concluzie, un film peste ultimele

 

    O comedie draguta care ar fi putut fi mult mai buna daca s-ar fi luat putin mai mult in serios.

    Remake al filmului cu acelasi nume, in care protagonisti erau George Segal si Jane Fonda , se ridica la nivelul originalului, problema este ca si originalul este un film mediu spre prost.

    In film, Jim Carrey il interpreteaza pe Dick Harper, un angajat la o mare corporatie care primeste postul de vice presedinte pe probleme de comunicare exact cu 5 minute inainte ca presedintii companiei sa lichideze conturile si sa declare faliment. Dick este pus in fata faptului implinit, si totul merge pe o treapta descendenta de-aici incolo. Jane (Tea Leoni), sotia, a fost agent de calatorii pana in momentul in care Dick a primit promovarea, dandu-si demisia pt a putea sta mai mult cu copilul, care, dupa ce a stat mai mult cu dadaca decat cu parintii, vorbeste spaniola fluent si engleza mai putin si urmareste telenovele si alte programe in spaniola.

Prima jumatate a filmului prezinta degradarea lui Dick in incercarea de a-si mentine standardul de viata cu care se obisnuisera el si familia lui, evident intr-o nota comica, avand cateva situatii cu adevarat haioase. Din nefericire, filmul isi pierde din haz in partea a doua a sa, fazele care starnesc rasul lipsind aproape in totalitate, iar cele prezente sunt grotesti sau ireale.

In concluzie, merge, daca n-ai altceva mai bun de facut, iar in caz ca vreti sa vedeti o comedie inteligenta pe acelasi subiect, va recomand: “Enron: The smartest guys in the room“

 

    Hostel e un motiv foarte bun sa nu judecati filmele dupa numele care le promoveaza. Desi pe afisul filmului scrie mare, “ Quentin Tarantino Presents”, va sfatuiesc sa stati departe de el.

    De la inceput pot sa va spun ca faptul ca filmul este “de la creatorii filmelor ” Cabin Fever ” si ” Kill Bill 2″” mi-a trezit un pic interesul, apoi am vazut numele lu’ Tarantino si am fost convins ca nu poate fi vreo porcarie. Cat de mult m-am putut insela…

    Filmul prezinta povestea a 2 tineri americani,Josh si Paxton, veniti in vacanta in Europa, in Amsterdam mai exact, unde s-au intalnit cu un al treilea, Oli, venit din Islanda. Dupa o noapte de distractie (incluzand, normal, si ‘iarba’,probabil in curand Olanda o sa-si puna 7 frunze pe steag, de dragul advertisingului), cei trei se trezesc inchisi afara din motelul unde erau cazati. Un baiat de treaba ii ajuta si le divulga secretul distractiei din Europa: “Fetele din Europa de Est sunt cele mai dornice” (mai multe aici) asa ca cei trei isi iau rucsacele in spate si pleaca spre Slovacia in cautarea fetelor. Dupa o intalnire pseudo-gay in tren, ajung in Slovacia. Ajunsi acolo, sunt imediat cazati la un alt motel, pusi in aceeasi camera cu 2 fete superbe (zic asta pentru ca de la prima intalnire fetele s-au prezentat cu putine lucruri pe ele), iar lucrurile bune par sa nu se mai termine. Asta pana cand, a doua zi dimineata, Oli dispare. De aici incepe actiunea fimului si se termina singura parte a filmului cat de cat interesanta.

In continuare, mult sange, torturi macabre, filmate in close-up, batai, urmariri cu masina…intr-un cuvant, sameoldHollywoodshit.

Ce invatam din filmul asta: Fetele din Europa de Est nu fac altceva decat sa mearga dezbracate si sa astepte americani virili pentru a intretine relatii non-verbale cu ei toata noaptea, ca in Amsterdam e iarba mai ceva ca pe ogoarele noastre, ca toti Europenii sunt niste sadici care au ceva cu americanii, ca in Slovacia toti se imbraca in haine de piele si masina de lux este Lada, ca americanii nu lasa niciodata pe cineva aflat in pericol pentru a se salva pe ei, ca nici o fapta rea nu ramane nepedepsita…n-am mai vazut atatea clisee de la filmele educative pentru tineret facute pe vremea lu’ nea Nicu (m-am uitat dupa Sergiu N. in distributie si nu l-am gasit).

    Scenariul n-are nici un fel de rasturnare de situatie, nu exista absolut nici o scena care sa te sperie, poate doar cateva care sa-ti provoace greata, prin prim-planurile fortate.  Buñuel a facut acelasi lucru in 1929 dar cu mult mai mult bun gust. Personajele, tipic filmelor de groaza, fara nici un fel de adancime sau trairi interioare.

    In concluzie, facti un snitel sau un mititel, uitati-va la Saw 2, dati din cap pe manele sau uitati-va la procesul de crestere la plantele leguminoase, oricum veti considera mai putin timp pierdut decat daca v-ati fi uitat la acest film de-a dreptul jenant.

 

Un film de animatie interesant, folosind un procedeu tehnic mai putin folosit in epoca asta a CGI-ului, animatia stop-motion .

Pentru cei care nu au mai avut de-a face cu personajele acestui film, caracterizarea lor ar putea parea pre succinta, creatorii pornind de la premisa ca personajele sunt deja cunoscute de catre public. Asadar, daca vreti sa aveti o idee despre personajele principale, documentati-va inainte sa vedeti acest film. Lipsa unei caracterizari nu este un impediment foarte mare, filmul fiind destul de captivant si fara personaje adanc conturate.

Wallace si Gromit sunt un om respectiv un caine care se ocupa cu prinsul iepurilor dintr-un orasel de provincie englezesc. Tot in acest orasel are loc si o competitie a legumelor gigant, care se vede amenintata odata cu inmultirea micilor rozatoare . Metodele folosite de cei doi sunt foarte umane, Wallace inventand un “Bun-Vac” care scoate toti iepurii din vizuini si-i baga intr-un tub mare de sticla, pentru ca apoi sa-i aduca la sediul “Anti-Pesto”(firma celor 2) unde sunt hraniti cu legume normale.

In scena mai apar si  Lady Campanula Tottington , organizatoarea concursului de care se indragosteste Wallace, si  Victor Quartermaine , prentendent la averea D-soarei Tottington, care prefera solutiile violente.

In film mai avem de-a face cu revolte ale locuitorilor oraselului, Were-Rabbitul din titlu (Were-rabbit vine de la Werewolf) plus o gramada de referinte la alte filme foarte cunoscute gen “Falci” sau ” King Kong “.

Proaspat castigator al premiului Oscar pentru animatie, acest film va fi pe placul adultior si in acelasi timp al copiilor. Serviti cu incredere.

 

Nota – 8.5

 

Am vazut acest film in cinematograf, courtesy of “firma la care sunt angajat”, si pot spune ca merita sa-l vezi la cinema. E ceea ce americanii numesc ‘popcorn movie’. E bine sa mergi cu prietena/prietenul, pentru ca nici unul din voi nu se va plictisi pe parcursul celor 3 ore si 2 minute cat dureaza filmul.

Povestea nu este noua, pentru ca filmul e remake , Peter Jackson pastrand in linii mari o stransa legatura cu originalul din 1933. Carl Denham (Jack Black), un regizor ingropat in datorii, Ann Darrow (Naomi Watts) o actrita infometata, dar cu principii, si Jack Driscoll (Adrien Brody) un scenarist cam aiurit, pleaca , cu sau fara voia lor, spre o insula necartografiata, pentru a filma acolo. Pe aceasta insula, care se credea a fi nelocuita, traieste o maimuta uriasa (Kong) si tot felul de dinozauri si alte creaturi preistorice, plus un trib de (probabil) canibali. Ann este rapita de acest trib si este oferita drept ofranda lui Kong. Acesta, vrajit de blonda inocenta, decide sa n-o manance si se plimba cu ea prin padure, pentru a o duce la barlogul lui sa… nu stim exact ce vrea de la ea. Jack, care in timpul calatoriei pe vapor s-a indragostit si el de Ann, prefera sa isi riste viata pentru iubire si se duce dupa maimuta cu gandul de a-si salva prietena. Carl, realizand potentialul acestei povesti, incepe sa filmeze tot, pana cand…dar nu vreau sa divulg nimc, desi probabil stiti. Kong este adus la New York, prezentat ca a opta minune a lumii, scapa, o ia iar pe Ann, si intr-un final moare, sub ochii azurii ai protagonistei filmului.

Povestea in sine nu este extraordinara, in schimb punerea ei pe pelicula este. Peisaje superbe, personaje CGI cat se poate de reale, umor, actiune in still Hollywoodian, coloana sonora remarcabila, intr-un cuvant, un remake care se ridica la inaltimea asteptarilor.

Desi pot spune ca dureaza un pic cam mult, la final nu veti fi dezamagiti de acest film.

Eu unul nu ma omor dupa povestile de dragoste sau scenele de actiune la limita imposibilului, si totusi, nu pot sa zic ca nu mi-a placut filmul.

 

Nota mea – 8.75